Ce gândesc în 4 ore

Pe 29 septembrie am plecat la București, nu mai știu exact de ce, probabil să îmi caut cazare la cămin. Aveam o mie de gânduri pe minut și o stare de ,,a face haz de necaz”, așa că mi-am propus să îmi notez în telefon tot ceea ce îmi trece prin minte. Nu mi-a ieșit decât pentru 4 ore pentru că am fost nevoită să mai interacționez cu diferite persoane și să rezolv treburi, dar a ieșit ceva interesant.

Nu am dormit toata noaptea. Incep sa imi iubesc patul de acasa din ce in ce mai mult, patul pe care altădată il uram. Am acel sentiment terifiant de nou sau mai bine spus ,,frica de nou”. O resimt precum o fobie. Altădată eram încântată, chiar entuziasmată de acest nou inceput, insa atunci nu se afla dupa colt. Am un troler negru plin de asteptări, o geanta beige plina cu vise si un clatch albastru cu speranta. Stăteam in pat cu ochii deschisi si incercam sa nu adorm pentru ca daca făceam asta stiam ca noaptea va trece mult prea repede si va veni a doua zi. Am adormit, insa creierul meu avea aceasta idee pe repeat, asa ca m-am trezit din oră în oră. Pana la urma mi-am spus ca trebuie sa ma ridic din pat si cu cat voi termina mai repede, cu atat voi scapa mai repede. Am plecat cu noaptea in cap, pe ploaie si din statie m-a luat limuzina (adica acel autobuz minunat, vechi de o suta de ani, ce zboară precum o floricica in bătaia vântului si iti încântă auzul, precum cântecul îngerilor la harpa). Din centru am luat o alta frumusete, ba chiar si mai bine ca data trecuta pentru ca era aglomerat. Atunci am realizat ca nu stiu ce rost a avut umbrela pentru ca toate picăturile au apelat la mine. Stăteam in usa si ma gândeam la replici pe care sa le dau oamenilor ce vor sa coboare. ,,As coborî, dar ploua afara”, imi suna foarte bine la momentul respectiv. Apoi am ajuns in statie si am coborât. Acolo a urcat o doamna cu o geacă roz de fas. Eu am vazut ca are ambitie si voia sa urce si sa se înghesuie. Umbrela ei pe pantalonii mei aprecia asta. La un moment dat stăteam pe piciorul drept, iar cel stâng era pe o treapta mai sus. Ma simteam ca la un shooting photo. Mi-am ridicat si celalalt picior, ma uitam pe sus sa nu ma lovesc cu capul de ceva. Ma simteam ca la un raliu la care eram ultimii. Aveam tren la sapte, iar in mintea mea deja pierdusem trenul. Cand a plecat de la semafor, m-am dezechilibrat si eram cu mâinile pe usa din fata. Tanti roz ma intreaba daca cobor. ,,Nu, am o pasiune sa ma prefac ca sunt un păianjen si obisnuiesc sa ma urc pe pereti”. In realitate am spus nu. Am fost fericita cand am vazut ca autobuzul m-a trecut si strada, iar spre surprinderea mea mai aveam 20 de minute pana sa plece trenul, iar la casa de bilete nu era coada. Erau deja doua bilete, iar doamna de acolo mi-a zis sa le iau ca nu stie ce este cu ele. I-am intrebat pe tinerii de langa mine daca sunt ale lor, dar nu erau. Mi-am luat biletul, m-am minunat ca am tren la linia 5, nu la 2, ca deobicei si m-am urcat in el. Era gol si intuneric. M-am dus la etaj si m-am asezat pe scaunul care era singur, iar pe cel din fata mi-am pus geanta in ideea ca nu sunt 100% sigura in ce directie va pleca si sa imi pot schimba locul ulterior. Mama a avut dreptate cand a spus ca ma vede pe mine intr-o reclama de la televizor. Aceea noua in care tipa vorbeste despre cat de marfa este sa fii singura, asa ca si-a luat mâncare de la kfc doar pentru ea si o masina adorabila cu 2 locuri, pentru ea si geanta ei, evident. Desi am venit de la frig, am zis ca ma sufoc de căldură. Nu este nimeni aici decat un ciudat de patruzeci de ani care se holbeaza la mine ca un obsedat. Imi vad de treaba mea si întorc capul, inca se uita. La fel si mai tarziu. Ma mai uit odata si zambeste, iar eu ma întorc cu spatele si vorbesc la telefon. S-a înseninat si s-au ocupat toate locurile. In fata mea s-a asezat o tanti profesoara (am auzit-o cand vorbea la telefon) si i-am privit ritualul de a sărută cartea de rugăciuni inainte de a o baga in geanta. Am uitat sa spun ca nasu’ avea vocea GPS-ului Marcel. Abia ma obosnuisem si eu in trenul asta si trebuie sa cobor. Ma gandesc ca nu mi-a fost frig la 6 dimineata in Ploiesti, cum imi este frig la 8 in Bucuresti. Ajung la metrou si mi-e cald iar. Am folosit ultima călătorie de metrou si ma gandesc daca o mai merge odata si la întoarcere. Ce se putea intampla? Piuie ceva? Sau poate nu se deschide usa aia, logic. Ma uit ca pe metrou

*aici a venit metroul și m-am oprit din scris* 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s